O celebra fotografie OZN este, de fapt, falsa
Din noiembrie 1989 pâna în primavara anului 1990 în Belgia s-a semnalat un „val” de observatii OZN. Oficialitatile au primit atunci mai multe mii de rapoarte; s-au realizat numeroase fotografii si înregistrari video, spectaculoase si autentificate de specialisti. Obiectele au fost vazute, repetate ori, si pe radarele militare. În aceste rapoarte revin aceleasi detalii, dar si variatiile firesti în astfel de cazuri. Unii spuneau ca obiectul vazut era triunghiular, altii au vazut un romb sau o „aripa zburatoare”, cu anvergura de 15 metri, 30 metri, sau chiar mai mare. Obiectul zbura la joasa înaltime, stationa într-un punct, se întorcea în loc, se înclina, dupa care se departa cu o viteza fantastica, toate acestea fara niciun zgomot. Când trecea deasupra unui automobil, acestuia i se deconecta instalatia electrica, totul revenind la normal când obiectul se îndeparta.Presa a avansat ipoteza unui avion experimental secret american, ceea ce a iritat, bineînteles, partea americana, acuzata implicit ca ar efectua zboruri neanuntate, peste zone populate dintr-o tara prietena, încalcând conventiile în vigoare. Colonelul Wilfried De Brouwer, seful operativ al fortelor aeriene belgiene, avansat la scurt timp dupa aceea general, a tinut la 11 iulie 1990 o conferinta de presa, în care a recunoscut ca „manevrele OZN-urilor dovedeau o anumita logica” si „Fortele Aeriene Belgiene n-au fost capabile sa identifice nici natura nici originea fenomenului”, totusi, ele au avut suficiente elemente pentru a exclude urmatoarele presupuneri: baloane, vehicule ultrausoare motorizate, vehicule pilotate de la distanta, avion (inclusiv Stealth), proiectii laser sau miraje.
Cea mai impresionanta fotografie OZN din aceasta perioada a fost cea pe care o persoana numita Patrick M., un instalator de 20 de ani, afirma ca a facut-o la Petit-Rechain, lânga Verviers. Pe imagine se vede un obiect triunghiular, având la colturi trei lumini albe, iar în centru una rosie. Din cauza timpului de expunere, luminile apareau usor miscate. Patrick povestise ca pe 4 aprilie 1990, ora 22.00, logodnica lui, domnisoara S., ar fi vazut, la vreo 150 de metri altitudine, un obiect luminos straniu, care scotea un soi de suierat. Surprinsa, a fugit sa-l anunte pe Patrick. Acesta, având la îndemâna un aparat de fotografiat (Reflex Praktica BX20), încarcat cu un film de diapozitive de mare finete si sensibilitate (Kodak Ektachrome, 200 ASA), a proptit aparatul de un zid si facut, cu timp de expunere de o secunda, doua fotografii dintre care una reusita...
Imaginea, impresionanta, a fost supusa la numeroase verificari, inclusiv pe calculator, de mai multi experti, chiar si de la NASA ori de la Academia Militara Belgiana. Portiunea pe care se vede obiectul misterios a fost scanata la rezolutia de 2720 puncte pe inch, digitizarea permitând interpolarea punctelor, folosind programe speciale, ca si evidentierea celor mai fine nuante. Analizele au gasit ca imaginea este autentica.
Este adevarat ca, înca de la început, au fost si sceptici. Acestia au avut mai ales doua obiectii. Prima era ca imaginea triunghiului era prea clara si prea de aproape în timp ce luminile de pe colturi erau miscate. La o expunere de o secunda, fara trepied, ar fi trebuit sa apara mici neclaritati. Apoi, e adevarat ca multi martori au vazut atunci OZN-uri triunghiulare, dar numai de departe si doar cu simple puncte luminoase la colturi, or obiectul pe diapozitiv era prea mare, fiecare dintre lumini fiind cât Luna plina. Au fost si sceptici care au produs imagini similare fotografiind un triunghi de carton.
Iata ca, dupa atâtia ani. Patrick s-a hotarât sa marturiseasca faptul ca faimoasa fotografie, devenita emblema întregului „val belgian” de OZN-uri si reprodusa de nenumarate ori, este un fals, realizat de el si câtiva colegi, folosind un triunghi dintr-o placa de polistiren expandat, vopsit corespunzator si suspendat pe niste sfori. „Nu ne-am imaginat ca o sa iasa din fabrica unde lucram; dar pe urma n-am mai intervenit” a declarat Patrick la microfonul reporterului Samuel Ledoux. „Au fost multi care s-au aplecat asupra ei”, a adaugat el, facând aluzie la expertii care au examinat-o de atâtea ori, „dar n-au descoperit nimic”. Dupa douazeci de ani autorii s-au decis sa recunoasca adevarul. De ce acum? „Trebuia s-o spunem într-o zi sau alta” a raspuns Patrick.
Desigur, dincolo de aceasta contrafacere, ramân sute de alte fotografii, e drept, mai putin spectaculoase, luate în aceeasi perioada. „Valul belgian” de OZN-uri din 1989-1990 ramâne tot atât de misterios si incitant ca si înainte. Totusi au fost si ufologi care au mentionat ca neavizatii vor trage concluzia ca „daca aceasta fotografie este falsa înseamna ca toate observatiile sunt false”, ceea ce va face mult rau cercetarii fenomenului...
DAN D. FARCAS
Imaginea, impresionanta, a fost supusa la numeroase verificari, inclusiv pe calculator, de mai multi experti, chiar si de la NASA ori de la Academia Militara Belgiana. Portiunea pe care se vede obiectul misterios a fost scanata la rezolutia de 2720 puncte pe inch, digitizarea permitând interpolarea punctelor, folosind programe speciale, ca si evidentierea celor mai fine nuante. Analizele au gasit ca imaginea este autentica.
Este adevarat ca, înca de la început, au fost si sceptici. Acestia au avut mai ales doua obiectii. Prima era ca imaginea triunghiului era prea clara si prea de aproape în timp ce luminile de pe colturi erau miscate. La o expunere de o secunda, fara trepied, ar fi trebuit sa apara mici neclaritati. Apoi, e adevarat ca multi martori au vazut atunci OZN-uri triunghiulare, dar numai de departe si doar cu simple puncte luminoase la colturi, or obiectul pe diapozitiv era prea mare, fiecare dintre lumini fiind cât Luna plina. Au fost si sceptici care au produs imagini similare fotografiind un triunghi de carton.
Iata ca, dupa atâtia ani. Patrick s-a hotarât sa marturiseasca faptul ca faimoasa fotografie, devenita emblema întregului „val belgian” de OZN-uri si reprodusa de nenumarate ori, este un fals, realizat de el si câtiva colegi, folosind un triunghi dintr-o placa de polistiren expandat, vopsit corespunzator si suspendat pe niste sfori. „Nu ne-am imaginat ca o sa iasa din fabrica unde lucram; dar pe urma n-am mai intervenit” a declarat Patrick la microfonul reporterului Samuel Ledoux. „Au fost multi care s-au aplecat asupra ei”, a adaugat el, facând aluzie la expertii care au examinat-o de atâtea ori, „dar n-au descoperit nimic”. Dupa douazeci de ani autorii s-au decis sa recunoasca adevarul. De ce acum? „Trebuia s-o spunem într-o zi sau alta” a raspuns Patrick.
Desigur, dincolo de aceasta contrafacere, ramân sute de alte fotografii, e drept, mai putin spectaculoase, luate în aceeasi perioada. „Valul belgian” de OZN-uri din 1989-1990 ramâne tot atât de misterios si incitant ca si înainte. Totusi au fost si ufologi care au mentionat ca neavizatii vor trage concluzia ca „daca aceasta fotografie este falsa înseamna ca toate observatiile sunt false”, ceea ce va face mult rau cercetarii fenomenului...
DAN D. FARCAS
Un OZN portocaliu, văzut în Phoenix VIDEO
Martorii spun că au văzut un punct portocaliu care brăzda cerul ca un fulger orizontal, dar nu avea cum să fie fulger, ci probabil altceva. Obiectul s-a plimbat o perioadă scurtă, iar apoi a dispărut.Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/un-ozn-portocaliu-vazut-in-phoenix_871181.html#ixzz1ZS04JEze
După aproape 40 de minute şi-a făcut apariţia a doua anomalie - o lumină puternică despre care se crede că ar fi fost un meteorit, potrivit ghosttheory.com.
Unul dintre martori, Brien McElhatten, a descris OZN-ul comparându-l cu o lumânare din care cădeau particule mici. Obiectul luminos era uşor de observat. Un alt martor a descris obiectul ca fiind "o minge mare verde cu o coadă albă care se plimba pe cer".
Aria 51 – un secret prost pastrat
Un articol din 2009, aparut în Los Angeles Times, numea Aria 51 „cea mai faimoasa institutie militara din lume care, oficial, nu exista”. Teatru al unor operatiuni sub acoperire din perioada razboiului rece, locul a actionat pentru multa vreme ca un magnet pentru fantasmagorici, conspirationisti ori curiosi peste masura. Foarte probabil zvonurile, care spun ca locul ar fi un paradis al OZN-urilor si al extraterestrilor, nu sunt reale; totusi e clar ca acolo guvernul SUA ascunde ceva de decenii si este un sambure de adevar chiar si în speculatiile cele mai nebunesti: tunele subterane, aeronave secrete, documente OZN etc.Asa cum scria recent Patrick J. Kiger, chiar din momentul înfiintarii sale, „Aria 51” a fost probabil unul dintre secretele cele mai prost pastrate din istoria secretelor. Institutia a fost amplasata, în 1950, pe locul unui poligon de bombardamente si artilerie din al Doilea Razboi Mondial, la 150 km nord de Las Vegas. Locul nu apare pe hartile oficiale ale U.S. Geological Survey, iar imaginile sale au fost sterse de pe imaginile oficiale din satelit. Air Force a raspuns multa vreme scrisorilor primite de la civili negand ca ar exista o facilitate cu acest nume. Doar într-o scrisoare din 1998, s-a recunoscut ca ar exista o „locatie operativa langa Groom Dry Lake” în care se desfasoara activitati clasificate.
Cu toate acestea, presa a tot scris despre existenta bazei, începand chiar din 1955, cand United Press anunta prabusirea unui avion secret în Aria 51. În decursul anilor, scurgerile involuntare de informatii au pus ocazional oficialitatile în pozitia jenanta sa ceara retragerea referirilor la Aria 51 din diverse documente. De pilda un articol din Space Review, aflat azi si pe internet, raporta ca în 1974, astronautii de pe statia orbitala Skylab, au facut, involuntar, fotografii ale instalatiilor secrete. Un memoriu azi disponibil pe internet, facut de William Colby, pe atunci directorul CIA, descrie eforturile de musamalizare ale acestui accident.
Aceste eforturi, ca si întarirea rigorilor de mentinere a secretului au avut un succes limitat. O stire din 1980 de la Cox News, si ea disponibila azi pe net, descria testarea în acest loc a unui bombardier B-2 invizibil radar. Alte stiri au provenit de la amatorii care au urmarit sarguinciosi, cu binocluri, de pe margini, ani de-a randul, tot ce zbura deasupra Ariei 51, culegand bucatica cu bucatica diverse informatii cu care sa reconstruiasca apoi întregul. Un articol din 2005 din Las Vegas Sun, face portretul lui Glen Campbell, seful unui astfel de grup de scrutatori, intitulati „The Interceptors”. Unul dintre membrii sai construise modelul la scara al unui avion secret, iar altul masura orice anomalie gravitationala, pe baza zvonurilor ca aici s-ar construi nave antigravitationale.
Imagini luate de un satelit rus, publicate pe internet în anul 2000, au confirmat ceea ce banuiau demult investigatorii amatori, partizanii teoriilor conspiratiei ori ufologii, si anume ca în locul acela exista un complex de cladiri, un hangar gigantic si o pista care sa permita testarea prototipurilor avioanelor din viitoarele generatii. Federatia Oamenilor de Stiinta Americani a reusit nu doar sa realizeze versiuni îmbunatatite prin calculator ale acestor imagini dar chiar sa urmareasca, pe imagini luate la momente diferite, aparitia unor noi instalatii, inclusiv o pista lunga de peste 3600 de metri si lata de 42 de metri, construita în anii ’90, pentru a înlocui o pista mai veche.
La Aria 51, pe langa aeronave experimentale americane, Air Force a testat se pare si avioane inamice capturate. Un articol din 1984 al Associated Press mentiona prabusirea în zona a unui MIG-21 sovietic, soldat cu decesul generalului Air Force care îl pilota.
Dar indiferent ce se petrece realmente în Aria 51, aceste activitati palesc daca se compara cu rumorile. De pilda, intr-un articol din 1996, din New York Times, se mentiona faptul ca unii ufologi au sugerat ca, în zona interzisa, guvernul ar testa nave spatiale extraterestre. Morisca zvonistica de pe internet mai sustine ca resturile presupusei prabusiri OZN de la Roswell, din 1947, împreuna cu cadavrele ocupantilor, ar fi fost expediate la Aria 51 pentru analiza si retroinginerie. Prin 1989, o persoana chiar pretindea ca fusese angajat la Aria 51, unde militarii lucrau la o farfurie zburatoare propulsata cu antimaterie.
Pana una-alta, statul Nevada a denumit oficial „Extraterrestrial Highway” soseaua 375 care trece prin zona, ca o nada pentru turistii avizi de senzational care pompeaza dolari în economia locala. În acelasi sens, website-ul „oficial” Aria 51, administrat de biroul de turism din Las Vegas, lanseaza permanent zvonuri ca aici s-ar realiza arme secrete exotice, cu pulsatii de energie, pentru razboiul meteorologic, calatorii în timp sau teleportare.
DAN D. FARCAS
Au găsit cadavrul unui extraterestru în grădină!
O familie din Brazilia a devenit vedetă pe plan local după ce a dat publicităţii mai multe imagini ce înfăţişează un extraterestru, pe care pretind că l-au filmat în curtea casei.Oamenii povestesc pe site-ul ufocasebook.com cum câinele lor a descoperit ciudata creatură şi au fost şocaţi să descopere că extraterestrul avea numai 45 de centimetri lungime, două degete la fiecare picior şi trei degete la mâini.
După două zile de când au filmat creatura, aceasta a dispărut în mod spctaculos, lăsând în urmă un lichid negru-verzui, care avea un miros îngrozitor.
"Sperăm ca cineva să poată să ne dea mai multe detalii despre această făptură ciudată, pentru că nu se aseamănă cu niciun animal cunoscut de noi", spun oamenii pe site-ul mai sus menţionat.
http://www.antena3.ro/life-show/bizar/descoperire-socanta-au-gasit-cadavrul-unui-extraterestru-in-gradina-vezi-cum-arata-140492.html
AU FOST NEVOIŢI SĂ RĂMÎNĂ PE TERRA
O altă enigmă…deocamdată, dar şi cea mai ciudată, o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiesc în Munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, dar abia în 1950 prima expediţie arheologică şi antropologică din China a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care bîntuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sînt tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa 3.000 de persoane, „(…) a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sînt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cm mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sînge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală”. Dar un alt fapt i-a intrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperit mai multe dovezi care susţineau originea extraterestră a acestei minuscule populaţii. La cîţiva kilometri de aşezările lor, cercetătorii chinezi au descoperit cîteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii de ani. Trecînd la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. La început au descoperit sute de schelete humanoide care nu depăşeau 1 m înălţime, avînd cutii craniene uriaşe, cu capacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metoda C14, vîrsta acestora a fost estimată la circa 12.000 de ani. Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfect conservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a cîtorva zeci de stele din perioada de acum 10.000 de ani. Iar o frescă reprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri. Însă, surpriza cea mai mare au avut-o doi cercetători, care au descoperit, în cea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unui disc LP al zilelor noastre. Continuînd săpăturile, după 2 luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2 cm. Surpriza surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing, analiza chimică şi spectometrică a arătat că discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu, şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, pînă la o margine. După o muncă îndîrjită de peste 20 de ani, împreună cu 4 lingvişti şi o echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte. Cînd au citit traducerea integrală, profesorului Tsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă 3 ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatînd sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămînă pe Terra, decăzînd de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie, dar şi fiziologic. Despre aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science ei vie”, „Nature” şi „Science Digest”. Publicul din România poate afla detalii lecturînd cartea „Deocamdată…enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dar iată cîteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în Munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şi „nu au mai putut să le repare sau să construiască altele: „Pe Stînca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut asoliza şi s-au lovit de stîncile din jur, distrugîndu-şi rebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborît din nori în navele lor aeriene. Şi de 10 ori, pînă la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Pînă cînd, în sfîrşit, au înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta, Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”. (Va urma)TEODOR FILIP
EXTRATEREŞTRII ŞI URMAŞII LOR AU ALTĂ GRUPĂ DE SÂNGE
„NOI NU SUNTEM OAMENI!”
Rămăşiţe ale vechilor civilizaţii mai există pe Terra. Pe platoul muntos dintre cele două lanţuri ale Anzilor, în insulele artificiale ale lacului Titicaca, trăieşte în zilele noastre poporul uro. În cartea „Pietrele din Ica”, Cornelia Petraru şi Bernard Roidinger, îl citează pe etnologul Jean Vellard, care a trăit o perioadă îndelungată printre aceştia indieni. Care se autocaracterizează: „Noi, ceilalţi, noi locuitori ai locului, noi care ne numim Cot-sun, noi nu suntem oameni. Ne aflăm aici dinaintea incaşilor, ba chiar dinainte ca tatăl cerului, Ttiu să fi creat oamenii, pe ayomara, pe cheeina, pe alţi. Am fost aici chiar înainte ca soarele să înceapă să lumineze pământul, când era luminat doar de lună şi stele.
Pe vremea aceea Titicaca era cu mult mai mare decât azi…Noi nu suntem oameni. Sângele nostru este negru, de aceea noi nu îngheţăm de frig. Nu simţim frigul nopţilor deloc. Noi nu vorbim o limbă omenească, iar oamenii nu ne înţeleg. Capetele noastre sunt altfel decât cele ale altor indieni. Suntem foarte bătrâni, suntem cei mai vechi. Noi suntem locuitorii locului, numit cot-sun. Noi nu suntem oameni!” (1)…
Cu circa 3000 de ani înainte de apariţia civilizaţiei incaşe, zona lacului Titicaca a fost colonizată de către triburile aymara. Ei au purtat lupte crâncene cu populaţia uro, una dintre cele mai misterioase populaţii de pe Terra, numiţi şi „Neoamenii”, care au fost învinşi. Ei s-au stabilit pe insulele plutitoare de pe lacul aflat la cea mai mare altitudine din lume – 3800 de metri deasupra nivelului mării. Insulele sunt în număr de circa 40, toate realizate din trestie şi rădăcini de tartora, o plantă care creşte pe marginea lacului. Populaţia uro se bazează exclusiv pe pescuit, vânătoarea păsărilor şi schimburile comerciale cu populaţia Aymaro. Lacul Tticaca atrage anual sute de mii de turişti care vor să admire o adevărată minune a naturii: insulele plutitoare.
Populaţia uro a fost studiată şi de arheologul Miroslav Stungl, care i-a descris astfel: „Aceşti oameni care pun atâta accent pe faptul că în realitate nu sunt oameni, aceşti con-sun pe care nici frigul nopţii andine şi nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc două epoci în istoria lor. Prima, când nu existau încă oameni pe pământ şi soarele încă nu se afla pe cer, a fost perioada în care s-au construit pe altiplane vechile oraşe, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco. În cea de-a doua epocă istorică, atunci când populaţia con-sun nu mai exista pe pământ, iar în locul ei apăruseră adevăraţii oameni, populaţia uro a fost vitregită de soartă. Şi tot atunci viaţa din oraşul de piatră din Anzi s-a stins. Foarte interesant este faptul că populaţia uro consideră că de mult, într-un trecut foarte îndepărtat, au arătat altfel: aveau braţe şi picioare mai lungi şi un cap alungit spre spate. Sângele lor era şi el altfel. Semănau fiinţelor fabuloase cu patru degete care pot fi văzute gravate pe blocurile de piatră din Tiahuanaco. În decursul mileniilor, sângele lor şi mai ales capul şi statura s-au modificat, ajungând să semene cu omenirea noastră. În interiorul lor însă au rămas cot-sun, şi de aceea nu au uitat cum sunt de fapt neoamenii”.
Este foarte interesant că populaţiile care au supravieţuit catastrofelor care au bântuit Terre (se pare că exploziile nucleare şi potopul erau specialitatea zeilor în acest domeniu) au locuit pe platforme înalte: Tibetanii, Uro, Dropa, Ham, Aymara, etc.
CIVILIZAŢIA DE LA POALELE TIMPULUI
De-a lungul mileniilor, în Asia, la peste 20.000 de kilometri distanţă de cele mai apropiate populaţii albe, mai precis în insula japoneză Hokkaido, a supravieţuit un popor miniatural – „Ainos”, „Ainu”. În „Grand Larousse”, ediţia 1980, se arată: „Grupare etnică stranie, prezentând evidente caracteristici sematice europene: înălţimea medie de 2 m, prognatismul, pilozitatea şi pigmentaţia rasei albe”. Asupra acestei ciudate populaţii albe s-au făcut numeroase studii antropologice şi de specialitate şi au apărut surprize. Fizionomia şi obiceiurile sunt foarte asemănătoare cu ale strămoşilor noştri din Carpaţi. Numele de „ainu” înseamnă „om”. Sunt înalţi şi bărboşi, asemănători dacilor.
„Acum 10.000 de ani a fost o mare glaciaţiune peste întreaga Europă, cu efecte mai blânde asupra Carpaţilor. Populaţia de atunci, cu „latina” şi obiceiurile lor s-a salvat în mod miraculos. În jurul anului 3.000 B.C., o parte migrează spre Est, ajungând până pe teritoriul Japoniei de azi. În jurul anului 300 A.D. insulele sunt invadate de populaţia mongoloidă de azi. Prin lupte grele, consemnate în istorie, populaţia Ainu este împinsă în insula Okaido, mai puţin ospitalieră, din nordul friguros al Japoniei” (2).
Asupra lor mai pluteşte o enigmă: grupa sangvină este diferită de cele obişnuite. Ea nu a mai fost întâlnită la nici o populaţie…
Trăind între două state puternice: Japonia şi China, această grupare mai prezintă un fapt inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă: nu au fost asimilaţi. Din contra, şi-au păstrat limba, obiceiurile, cultura, şi, mai ales, caracteristicile rasiale, mult asemănătoare populaţiei străvechi din Carpaţi, precum cultul ursului, credinţa că râurile sunt sfinte etc. Legendele şi tradiţia lor orală arată că, într-un trecut foarte îndepărtat, strămoşii lor au venit din Siretacu. „Sireta” înseamnă a răsuci, a se roti, fir, a lega + ku: nobil, strălucitor. Avem râul Siret în Moldova, adică o apă sfântă în vechea cultură a neamului nostru. Sireta-ku este ţara cu apa sfântă Siretu. La vultur ei îi spun „oaşi”, amintind de Oaşul nostru.
Oamenii de ştiinţă care au studiat populaţia Ainu sunt unanimi de acord asupra faptului că, printre miliardele de oameni aparţinând tipului rasial mongoloid, era imposibil să apară „întâmplător” câteva zeci de mii având caracteristicile biologice şi genetice ale rasei albe. În anul 1978, populaţia Ainu număra aproximativ 50.000 de oameni. Mai trăiesc în Kurile, Sahalin şi Kamceatka.
Cercetările au mai atestat originea Ainu a samurailor, luptători deosebiţi de viteji cu un simţ al onoarei ieşit din comun şi un spirit de sacrificiu deosebit, zâmbitori ca şi dacii în faţa morţii, cunoscuţi în toată lumea.
AU FOST NEVOIŢI SĂ RĂMÂNĂ PE TERRA
O altă enigmă…deocamdată, dar şi cea mai ciudată, o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiesc în munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, dar, abia în 1950, prima expediţie arheologică şi antropologică chineză a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care bântuiau Tibetul.
Rezultatele cercetărilor sunt tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa 3.000 de persoane. „(…) a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sunt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cmc mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sânge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală” (3).
Dar, un alt fapt i-a intrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperit mai multe dovezi care susţineau originea extraterestră a acestei minuscule populaţii. La câţiva kilometri de aşezările lor, cercetătorii chinezi au descoperit câteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii de ani. Trecând la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. La început au descoperit sute de schelete humanoide care nu depăşeau 1 m înălţime, având cutii craniene uriaşe cu capacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metoda C14, vârsta acestora a fost estimată la circa 12.000 de ani.
Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfect conservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a câtorva zeci de stele din perioada de acum 10.000 de ani. Iar o frescă reprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri.
Însă, surpriza cea mai mare au avut-o doi cercetători care au descoperit, în cea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unui disc LP al zilelor noastre. Continuând săpăturile, după două luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2 cm.
Surpriza-surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing, analiza chimică şi spectometrică a arătat că discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu. Şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, până la o margine. După o muncă îndârjită de peste 20 de ani, împreună cu patru lingvişti şi o echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui, a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte. Când au citit traducerea integrală, profesorului Tsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă trei ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatând sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămână pe Terra, decăzând de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie dar şi fiziologic.
Despre aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science ei vie”, „Nature” şi „Science Digest”. Publicul din România poate afla detalii lecturând cartea „Deocamdată…enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dar iată câteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şi „nu au mai putut să le repare sau să construiască altele”: „Pe Stânca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut asoliza şi s-au lovit de stâncile din jur, distrugându-şi rebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborât din nori în navele lor aeriene. Şi de 10 ori, până la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Până când, în sfârşit, au înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”.
EXTRATERETRĂ SAU MUTANTĂ!?!
În ultimii ani, în lumea parapsihologiei s-a făcut tot mai auzită teoria potrivit căreia, dintre persoanele care populează planeta nu ar fi decât pe jumătate oameni, ele reprezentând de fapt fiinţe mutante, provenite fie din încrucişarea pământenilor cu rase extraterestre, fie din mutaţii genetice realizate de către o civilizaţie superioară. Finalitatea acestui proces, susţin ufologii ar viza transformarea tuturor oamenilor de pe Terra într-o rasă hibridă, moştenind calităţile celor două specii din care provin. Nu este deloc exagerată, cum pare la prima vedere. Ele par să demonstreze, la prima vedere, anomaliile remarcate la tot mai multe fiinţe de pe pământ, care demonstrează nu numai o cu totul altă alcătuire a corpului fizic (având organe interne poziţionate altfel decât în mod obişnuit sau mai multe organe decât este fiziologic normal), dar şi o altă structură sanguină
Este şi cazul unei fetiţe din Cluj Napoca, căreia medicii i-au descoperit o grupă de sânge necunoscută până în prezent!!! Fata la care ne vom referi în rândurile următoare a fost botezată, de către asistenta medicală care a îngrijit-o imediat după venirea ei pe lume, Elena. Micuţa a fost abandonată încă de la naştere, în urmă cu şapte ani, într-o maternitate din Bucureşti. De aici, după cinci luni, a fost preluată de o casă de copii. Care – în scurt timp – a dat-o spre înfiere unei familii din Arad. Părinţii adoptivi mai aveau doi copii. Această familie din păcate nu a putut să o ţină prea mult pe Elena. Sărăcia şi apoi dezbinarea familiei respective au făcut ca, peste trei ani de la înfiere, fetiţa aă ajungă din nou la orfelinat. La vârsta de şapte ani şi jumătate, micuţei i-a surâs din nou şansa unui cămin. De data aceasta ea a fost adoptată de o familie înstărită, fără copii care a dus copila de la instituţia din Arad, la Cluj-Napoca, într-o casă cu toate utilităţile. Acum Elenei îi merge bine, se duce la şcoală şi are tot ce-i trebuie, mai ales dragostea noilor părinţi. Este o fetiţă blondă, frumoasă, cu ochii albaştrii - genul arian. Dar ceva ieşit din comun a făcut-o brusc să ajungă în centrul atenţiei forurilor medicale. O banală viroză respiratorie, survenită în urmă cu o lună, adică mai exact în luna august 2002, i-a făcut pe părinţii Elenei să o ducă de grabă la medicul de familie. Deoarece policlinica în care lucrează aceasta nu are condiţii de laborator, medicul i-a trimis cu fetiţa la spital, pentru o serie de investigaţii medicale. De-abia cu această ocazie, soţii Mirea, părinţii adoptivi, au avut revelaţia faptului că fetiţa este deosebită. Timp de patru ani, văzând că fetiţa este perfect sănătoasă, nu s-au gândit vreodată să-i facă analize medicale. Când au sosit rezultatele analizelor de sânge, fetiţa prezenta o grupă de sânge care NU se încadra in nici una din grupele cunoscute. Medicii s-au mirat şi au dispus reluarea analizelor. Fetiţa a fost din nou chemată la spital, explicându-li-se părinţilor că la laborator s-a făcut o greşeală. După repetarea testului de sânge, concluzia a fost aceeaşi: gupa sanguină necunoscută!.Spitalul a trimis eşantioanele din sângele Elenei altor laboratoare, specializate în hematologie. Confirmarea a venit şi de acolo, stabilindu-se că fetiţa are o grupă sanguină atipică, nemaiîntâlnită până acum pe pământ.
Investigaţiile în acest caz s-au lărgit. Surprinzător, dar la maternitatea unde s-a născut fetiţa lipseau toate datele clinice. La fel de straniu este şi faptul că nici la cele două orfelinate, unde a stat Elena nu s-au găsit fişele medicale. Medicii le-au spus soţilor Mirea că ar putea fi vorba de o mutare genetică, dar nu se pot pronunţa decât în urma unor cercetări specializate. „Dacă n-au greşit iar analizele. Ceea ce este 0% probabil, nu ne rămânem decât să credem că Elena este…extraterestră”- sugerează mulţi dintre specialişti …
Portoricana Milagros Garcia a susţinut, încă din copilărie, că este „altfel” decât ceilalţi pământeni, fiind rezultatul relaţiei dintre mama sa şi o entitate extraterestră. Ea are capacităţi neobişnuite: „doarme doar două ore pe noapte fără să resimtă oboseala, se află în permanentă comunicare telepatică cu mama sa şi are însuşiri telekinetice, putând muta obiectele cu privirea sau opri o pendulă, la fel, prin forţa privirii sale” (4).
Medicii care au examinat-o afirmă că ADN-ul ei este cu totul deosebit de alte fiinţe umane. Milagros spune că extratereştrii au contactat mii de pământeni, pentru a le insufla învăţăturile lor şi a determina o schimbare „tăcută” a mentalităţii omenirii. „Violenţa rasei umane este singurul lucru care-i opreşte să ne contacteze. Se tem că am putea fi prea periculoşi pentru ei, căci suntem genul de fiinţe înclinate nu doar spre autodistrugere, ci şi spre distrugerea altor lumi”, mai spune Milagros.”
Cu circa 3000 de ani înainte de apariţia civilizaţiei incaşe, zona lacului Titicaca a fost colonizată de către triburile aymara. Ei au purtat lupte crâncene cu populaţia uro, una dintre cele mai misterioase populaţii de pe Terra, numiţi şi „Neoamenii”, care au fost învinşi. Ei s-au stabilit pe insulele plutitoare de pe lacul aflat la cea mai mare altitudine din lume – 3800 de metri deasupra nivelului mării. Insulele sunt în număr de circa 40, toate realizate din trestie şi rădăcini de tartora, o plantă care creşte pe marginea lacului. Populaţia uro se bazează exclusiv pe pescuit, vânătoarea păsărilor şi schimburile comerciale cu populaţia Aymaro. Lacul Tticaca atrage anual sute de mii de turişti care vor să admire o adevărată minune a naturii: insulele plutitoare.
Populaţia uro a fost studiată şi de arheologul Miroslav Stungl, care i-a descris astfel: „Aceşti oameni care pun atâta accent pe faptul că în realitate nu sunt oameni, aceşti con-sun pe care nici frigul nopţii andine şi nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc două epoci în istoria lor. Prima, când nu existau încă oameni pe pământ şi soarele încă nu se afla pe cer, a fost perioada în care s-au construit pe altiplane vechile oraşe, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco. În cea de-a doua epocă istorică, atunci când populaţia con-sun nu mai exista pe pământ, iar în locul ei apăruseră adevăraţii oameni, populaţia uro a fost vitregită de soartă. Şi tot atunci viaţa din oraşul de piatră din Anzi s-a stins. Foarte interesant este faptul că populaţia uro consideră că de mult, într-un trecut foarte îndepărtat, au arătat altfel: aveau braţe şi picioare mai lungi şi un cap alungit spre spate. Sângele lor era şi el altfel. Semănau fiinţelor fabuloase cu patru degete care pot fi văzute gravate pe blocurile de piatră din Tiahuanaco. În decursul mileniilor, sângele lor şi mai ales capul şi statura s-au modificat, ajungând să semene cu omenirea noastră. În interiorul lor însă au rămas cot-sun, şi de aceea nu au uitat cum sunt de fapt neoamenii”.
Este foarte interesant că populaţiile care au supravieţuit catastrofelor care au bântuit Terre (se pare că exploziile nucleare şi potopul erau specialitatea zeilor în acest domeniu) au locuit pe platforme înalte: Tibetanii, Uro, Dropa, Ham, Aymara, etc.
CIVILIZAŢIA DE LA POALELE TIMPULUI
De-a lungul mileniilor, în Asia, la peste 20.000 de kilometri distanţă de cele mai apropiate populaţii albe, mai precis în insula japoneză Hokkaido, a supravieţuit un popor miniatural – „Ainos”, „Ainu”. În „Grand Larousse”, ediţia 1980, se arată: „Grupare etnică stranie, prezentând evidente caracteristici sematice europene: înălţimea medie de 2 m, prognatismul, pilozitatea şi pigmentaţia rasei albe”. Asupra acestei ciudate populaţii albe s-au făcut numeroase studii antropologice şi de specialitate şi au apărut surprize. Fizionomia şi obiceiurile sunt foarte asemănătoare cu ale strămoşilor noştri din Carpaţi. Numele de „ainu” înseamnă „om”. Sunt înalţi şi bărboşi, asemănători dacilor.
„Acum 10.000 de ani a fost o mare glaciaţiune peste întreaga Europă, cu efecte mai blânde asupra Carpaţilor. Populaţia de atunci, cu „latina” şi obiceiurile lor s-a salvat în mod miraculos. În jurul anului 3.000 B.C., o parte migrează spre Est, ajungând până pe teritoriul Japoniei de azi. În jurul anului 300 A.D. insulele sunt invadate de populaţia mongoloidă de azi. Prin lupte grele, consemnate în istorie, populaţia Ainu este împinsă în insula Okaido, mai puţin ospitalieră, din nordul friguros al Japoniei” (2).
Asupra lor mai pluteşte o enigmă: grupa sangvină este diferită de cele obişnuite. Ea nu a mai fost întâlnită la nici o populaţie…
Trăind între două state puternice: Japonia şi China, această grupare mai prezintă un fapt inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă: nu au fost asimilaţi. Din contra, şi-au păstrat limba, obiceiurile, cultura, şi, mai ales, caracteristicile rasiale, mult asemănătoare populaţiei străvechi din Carpaţi, precum cultul ursului, credinţa că râurile sunt sfinte etc. Legendele şi tradiţia lor orală arată că, într-un trecut foarte îndepărtat, strămoşii lor au venit din Siretacu. „Sireta” înseamnă a răsuci, a se roti, fir, a lega + ku: nobil, strălucitor. Avem râul Siret în Moldova, adică o apă sfântă în vechea cultură a neamului nostru. Sireta-ku este ţara cu apa sfântă Siretu. La vultur ei îi spun „oaşi”, amintind de Oaşul nostru.
Oamenii de ştiinţă care au studiat populaţia Ainu sunt unanimi de acord asupra faptului că, printre miliardele de oameni aparţinând tipului rasial mongoloid, era imposibil să apară „întâmplător” câteva zeci de mii având caracteristicile biologice şi genetice ale rasei albe. În anul 1978, populaţia Ainu număra aproximativ 50.000 de oameni. Mai trăiesc în Kurile, Sahalin şi Kamceatka.
Cercetările au mai atestat originea Ainu a samurailor, luptători deosebiţi de viteji cu un simţ al onoarei ieşit din comun şi un spirit de sacrificiu deosebit, zâmbitori ca şi dacii în faţa morţii, cunoscuţi în toată lumea.
AU FOST NEVOIŢI SĂ RĂMÂNĂ PE TERRA
O altă enigmă…deocamdată, dar şi cea mai ciudată, o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiesc în munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, dar, abia în 1950, prima expediţie arheologică şi antropologică chineză a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care bântuiau Tibetul.
Rezultatele cercetărilor sunt tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa 3.000 de persoane. „(…) a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sunt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cmc mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sânge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală” (3).
Dar, un alt fapt i-a intrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperit mai multe dovezi care susţineau originea extraterestră a acestei minuscule populaţii. La câţiva kilometri de aşezările lor, cercetătorii chinezi au descoperit câteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii de ani. Trecând la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. La început au descoperit sute de schelete humanoide care nu depăşeau 1 m înălţime, având cutii craniene uriaşe cu capacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metoda C14, vârsta acestora a fost estimată la circa 12.000 de ani.
Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfect conservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a câtorva zeci de stele din perioada de acum 10.000 de ani. Iar o frescă reprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri.
Însă, surpriza cea mai mare au avut-o doi cercetători care au descoperit, în cea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unui disc LP al zilelor noastre. Continuând săpăturile, după două luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2 cm.
Surpriza-surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing, analiza chimică şi spectometrică a arătat că discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu. Şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, până la o margine. După o muncă îndârjită de peste 20 de ani, împreună cu patru lingvişti şi o echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui, a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte. Când au citit traducerea integrală, profesorului Tsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă trei ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatând sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămână pe Terra, decăzând de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie dar şi fiziologic.
Despre aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science ei vie”, „Nature” şi „Science Digest”. Publicul din România poate afla detalii lecturând cartea „Deocamdată…enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dar iată câteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şi „nu au mai putut să le repare sau să construiască altele”: „Pe Stânca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut asoliza şi s-au lovit de stâncile din jur, distrugându-şi rebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborât din nori în navele lor aeriene. Şi de 10 ori, până la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Până când, în sfârşit, au înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”.
EXTRATERETRĂ SAU MUTANTĂ!?!
În ultimii ani, în lumea parapsihologiei s-a făcut tot mai auzită teoria potrivit căreia, dintre persoanele care populează planeta nu ar fi decât pe jumătate oameni, ele reprezentând de fapt fiinţe mutante, provenite fie din încrucişarea pământenilor cu rase extraterestre, fie din mutaţii genetice realizate de către o civilizaţie superioară. Finalitatea acestui proces, susţin ufologii ar viza transformarea tuturor oamenilor de pe Terra într-o rasă hibridă, moştenind calităţile celor două specii din care provin. Nu este deloc exagerată, cum pare la prima vedere. Ele par să demonstreze, la prima vedere, anomaliile remarcate la tot mai multe fiinţe de pe pământ, care demonstrează nu numai o cu totul altă alcătuire a corpului fizic (având organe interne poziţionate altfel decât în mod obişnuit sau mai multe organe decât este fiziologic normal), dar şi o altă structură sanguină
Este şi cazul unei fetiţe din Cluj Napoca, căreia medicii i-au descoperit o grupă de sânge necunoscută până în prezent!!! Fata la care ne vom referi în rândurile următoare a fost botezată, de către asistenta medicală care a îngrijit-o imediat după venirea ei pe lume, Elena. Micuţa a fost abandonată încă de la naştere, în urmă cu şapte ani, într-o maternitate din Bucureşti. De aici, după cinci luni, a fost preluată de o casă de copii. Care – în scurt timp – a dat-o spre înfiere unei familii din Arad. Părinţii adoptivi mai aveau doi copii. Această familie din păcate nu a putut să o ţină prea mult pe Elena. Sărăcia şi apoi dezbinarea familiei respective au făcut ca, peste trei ani de la înfiere, fetiţa aă ajungă din nou la orfelinat. La vârsta de şapte ani şi jumătate, micuţei i-a surâs din nou şansa unui cămin. De data aceasta ea a fost adoptată de o familie înstărită, fără copii care a dus copila de la instituţia din Arad, la Cluj-Napoca, într-o casă cu toate utilităţile. Acum Elenei îi merge bine, se duce la şcoală şi are tot ce-i trebuie, mai ales dragostea noilor părinţi. Este o fetiţă blondă, frumoasă, cu ochii albaştrii - genul arian. Dar ceva ieşit din comun a făcut-o brusc să ajungă în centrul atenţiei forurilor medicale. O banală viroză respiratorie, survenită în urmă cu o lună, adică mai exact în luna august 2002, i-a făcut pe părinţii Elenei să o ducă de grabă la medicul de familie. Deoarece policlinica în care lucrează aceasta nu are condiţii de laborator, medicul i-a trimis cu fetiţa la spital, pentru o serie de investigaţii medicale. De-abia cu această ocazie, soţii Mirea, părinţii adoptivi, au avut revelaţia faptului că fetiţa este deosebită. Timp de patru ani, văzând că fetiţa este perfect sănătoasă, nu s-au gândit vreodată să-i facă analize medicale. Când au sosit rezultatele analizelor de sânge, fetiţa prezenta o grupă de sânge care NU se încadra in nici una din grupele cunoscute. Medicii s-au mirat şi au dispus reluarea analizelor. Fetiţa a fost din nou chemată la spital, explicându-li-se părinţilor că la laborator s-a făcut o greşeală. După repetarea testului de sânge, concluzia a fost aceeaşi: gupa sanguină necunoscută!.Spitalul a trimis eşantioanele din sângele Elenei altor laboratoare, specializate în hematologie. Confirmarea a venit şi de acolo, stabilindu-se că fetiţa are o grupă sanguină atipică, nemaiîntâlnită până acum pe pământ.
Investigaţiile în acest caz s-au lărgit. Surprinzător, dar la maternitatea unde s-a născut fetiţa lipseau toate datele clinice. La fel de straniu este şi faptul că nici la cele două orfelinate, unde a stat Elena nu s-au găsit fişele medicale. Medicii le-au spus soţilor Mirea că ar putea fi vorba de o mutare genetică, dar nu se pot pronunţa decât în urma unor cercetări specializate. „Dacă n-au greşit iar analizele. Ceea ce este 0% probabil, nu ne rămânem decât să credem că Elena este…extraterestră”- sugerează mulţi dintre specialişti …
Portoricana Milagros Garcia a susţinut, încă din copilărie, că este „altfel” decât ceilalţi pământeni, fiind rezultatul relaţiei dintre mama sa şi o entitate extraterestră. Ea are capacităţi neobişnuite: „doarme doar două ore pe noapte fără să resimtă oboseala, se află în permanentă comunicare telepatică cu mama sa şi are însuşiri telekinetice, putând muta obiectele cu privirea sau opri o pendulă, la fel, prin forţa privirii sale” (4).
Medicii care au examinat-o afirmă că ADN-ul ei este cu totul deosebit de alte fiinţe umane. Milagros spune că extratereştrii au contactat mii de pământeni, pentru a le insufla învăţăturile lor şi a determina o schimbare „tăcută” a mentalităţii omenirii. „Violenţa rasei umane este singurul lucru care-i opreşte să ne contacteze. Se tem că am putea fi prea periculoşi pentru ei, căci suntem genul de fiinţe înclinate nu doar spre autodistrugere, ci şi spre distrugerea altor lumi”, mai spune Milagros.”
Despre OZN-uri, cazul Roswell si alte mistere in dosarele FBI publicate pe internet
Agentia americana FBI a publicat pe internet, pe site-ul "The Vault", mii de pagini cu dezvaluiri despre OZN-uri si "creaturi" venite din spatiu.
Printre acestea este facuta publica si nota interna a FBI care dovedeste ca extraterestrii exista, cunoscuta ca fiind cazul Roswell, dupa numele localitatii unde in iulie 1947 extraterestrii au aterizat în New Mexico.
Innota FBI un agent declara, in martie 1950, ca un anchetator al fortelor aeriene a marturisit ca a gasit în New Mexico trei farfurii zburatoare cu ajutorul unui radar foarte puternic, care ar fi interferat cu sistemele de control ale farfuriilor zburatoare.Obiectele erau circulare si cu un diametru de 15 metri. În fiecareOZN erau trei cadavre cu forma umana,care masurau doar 90 de centimetri.
Cadavrele erau îmbracate în haine metalice cu o textura foarte fina, iar trupurile erau bandajate asemenea pilotilor de încercare.http://mistereleistoriei.scienceline.ro/Despre_OZN_uri__cazul_Roswell_si_alte_mistere_in_dosarele_FBI_publicate_pe_internet_7045_659_1.html
Ne luam gândul de la extraterestri?
Chiar daca subiectul s-a racit în ultimele doua decenii, lumea fiind confruntata, între timp, cu tot felul de alte probleme, care mai de care mai reale si mai stringente, subiectul atât de îndragit în anii 70, al extraterestrilor venind din genuni tocmai pe biata noastra Planeta, înca încinge fantezia unora care mai sunt fascinati de acest subiect. Chiar daca se accepta ideea, tot mai plauzibila ca vizita unor extraterestri a fost o inventie de presa bine orchestrata de Pentagon, care a dorit astfel sa ascunda experiente cât se poate de reale cu avioane de atac experimentale, chiar daca au aparut documentare pe aceasta tema, care pareau ca pun capat definitiv speculatiilor pe seama vizitelor misterioase ale unor presupusi extraterestri, exista înca oameni care pun sub semnul îndoielii aceste luari de pozitie oficiale, continuând sa creada ca Pentagonul ascunde date legate de extraterestri, reali dar închisi în buncare speciale tocmai pentru a fi studiati de specialistii militari americani, departe de curiozitatea altor cercetatori din lumea larga. Asa ca orice nu poate fi explicat, de la desenele din lanurile de grâu (si ele dovedite a fi creatia unor studenti talentati) la întâlnirile de gradul III sau IV între extraterestri si o umanitate avida de senzational si bine hranita cu productii cinematografice hollywoodiene, este pus pe seama unor extraterestri atât de evoluati în tehnologie încât sunt în stare sa vina de pe cele mai îndepartate sisteme solare, aflate la mii sau milioane de ani-lumina doar pentru simplul capriciu de a survola catune anonime aflate de regula în apropierea unor baze militare.Logica elementara ne învata ca e greu de crezut ca suntem singuri în Univers si ca trebuie sa existe, cu siguranta, si alte civilizatii, dar aceeasi logica elementara pare sa ne îngradeasca impresia ca o asemenea super-civilizatie ar parcurge atâta drum doar pentru a face desene în iarba. Probabil ca atunci când se va produce o întâlnire a extraterestrilor cu oamenii acestei Planete, ea va fi anuntata cu surle si tobe chiar de acei calatori din spatiu. Faptul ca asemenea întâlniri de grade înalte nu s-au produs înca nu ne poate bara dorinta noastra de a visa. Iar unii mai împatimiti cred chiar ca raspunsul se afla la Casa Alba din Washington.
Casa Alba dice no!
Raspunzând unor petitii semnate de 17.000 de cetateni convinsi ca extraterestrii sunt printre noi, Casa Alba a produs un raspuns destul de sec. Cu alte cuvinte s-a declarat raspicat ca Administratia nu are nici o dovada palpabila ca omuletii verzi ar exista si ca nici nu a încercat vreodata sa intre în legatura cu ei. „Administratia nu are nicio dovada ca ar exista viata în afara planetei noastre sau ca vreo prezenta extraterestra ar fi contactat vreun membru al rasei umane”, a spus recent un oficial pe nume Phil Larson. „În plus, nu exista informatii credibile care sa sugereze ca vreo dovada este ascunsa de public”, a subliniat el. Oficialul a admis totusi ca posibilitatea vietii extrarerestre este discutata si explorata, inclusiv prin unele proiecte NASA, si nu a exclus existenta ei. „Multi oameni de stiinta au ajuns la concluzia ca, probabil, printre stelele din univers, exista o planeta alta decât a noastra care gazduieste viata”.
Chiar daca nu a amintit explicit activitatea proiectului SETI, o finantare NASA pentru descoperirea unor semne de la niste ipotetici extraterestri, proiect falimentar chiar si dupa trei decenii de cautare fara nici un rezultat, textul oficial ar trebui sa ne îndemne sa ne cam luam gândul de la extratestri, care vin si pleaca de pe Planeta noastra fara nici o noima. Cu toate acestea, cu siguranta, afirmatia transanta sosita de la Casa Alba este pusa la îndoiala de cei care cred ca omuletii verzi sunt pastrati captivi în buncare subterane, pe motivul ca nici o explicatie nu e mai buna decât credinta de nezdruncinat.
GEORGE CUSNARENCU http://www.revistamagazin.ro/content/view/9060/20/
Incidentul Lakenheath
In august 1956, in plin razboi rece si criza a Suezului, la doua baze militare engleze (RAF) din Suffolk (Anglia de Est), Lakenheath si Bentwaters, inchiriate aviatiei militare americane (USAF), oamenii erau pregatiti in orice moment pentru ce era mai rau. In seara de 13 august, la ora 21.30 radarul USAF de la Bentwaters a observat, la 25-30 mile spre est, un obiect zburator care a disparut apoi cu viteza de 6400 km pe ora in directia nord-vest. Nu putea fi o aeronava obisnuita. Tot atunci, intr-un alt loc, un aviator a zarit doua formatii inexplicabile de lumini, deplasandu-se lent. RAF a ridicat imediat, un avion de vanatoare Venom, care insa a fost obligat sa se intoarca din cauza unei defectiuni. Au fost atunci anuntate doua avioane T-33 ale USAF aflate in aer pentru un exercitiu. Desi la Bentwaters obiectul era inca pe radare, cele doua avioane nu au reusit sa-l vada. Imediat dupa aceea, un alt OZN, avand o viteza hipersonica, a trecut pe ecranele radarelor. Peste cateva secunde, din turnul de control a fost zarita cu ochiul liber "o lumina stralucitoare" care a strabatut cerul cu o viteza extraordinara, fara niciun zgomot. Pilotul unui avion de transport C-47 a vazut si el lumina, aparent sub nivelul sau, "trecand cu o viteza inspaimantatoare de la est spre vest".Doua radare cu frecvente diferite de la baza Lakenheath, au detectat si ele, spre sud-vest, "tinte" care se opreau si porneau intr-o maniera neobisnuita, dupa care au tasnit, cu o viteza supersonica, spre nord. Forrest Perkins, responsabilul cu traficul aerian, a alertat comandamentele USAF si RAF. Pe la miezul noptii, si locotenentul de aviatie Freddie Wimbledon, ofiter de serviciu la radarul de la Neatishead (Norfolk), a observat, cu uimire, un obiect care se comporta intr-un mod nemaivazut. La altitudinea de 3000-6000 de metri "zbura cu o viteza fantastica apoi se oprea brusc". A fost stabilit imediat un echipaj de interventie si un altul de monitorizare. Pilotul Anthony Davis, veteran din al Doilea Razboi Mondial, care era deja in zbor pe un avion de vanatoare Venom, a fost indrumat spre Lakenheath. El a reusit sa intercepteze obiectul pe radarul sau, dar l-a pierdut dupa cateva secunde. Pe radarul de la sol, OZN-ul a reaparut acum in spatele avionului, urmarindu-l in toate manevrele. A fost trimis in zona un al doilea Venom, dar cand acesta s-a apropiat, obiectul misterios s-a inaltat cu o viteza fantastica si a disparut.
Incercarile de interceptare au fost urmarite de la sol de alte doua grupuri de martori: echipa lui Forrest Perkins si aviatori din escadronul 23 al RAF care asteptau ordine. Radarele din Lakenheath au observat OZN-uri si in primele ore din 14 august, apoi, in noaptea aceleiasi zile. Si din nou au fost ridicate avioane Venom ale RAF. Radaristii acestora au relatat ulterior ca prinsesera tinta, care parea stationara, la o altitudine neobisnuit de joasa, de circa 2100 metri, dar pilotii nu o vedeau cu ochiul liber. Totusi "ceva" era acolo. Ulterior s-a avansat explicatia ca putea fi un balon meteorologic; oricum, nimeni nu vorbea de OZN-uri.
Dupa ce incidentele de la Lakenheath au fost raportate la Statul major Air Force din Washington, a sosit de acolo o telegrama cu eticheta "secret", atragand atentia asupra "interesului si ingrijorarii considerabile" privind incidentul si cerand o ancheta imediata. Se punea intrebarea daca observatiile au vreo legatura cu o alerta similara petrecuta, cu o saptamana mai devreme, la o statie radar britanica de pe insula Bornholm din Baltica. Atunci a existat teama ca nu cumva OZN-urile sa fie de fapt rachete teleghidate sovietice.
Documentele din perioada aceea au fost intre timp distruse prin operatii de rutina. Ralph Noyes, fost subsecretar de stat la Ministerul Aerului, a confirmat incidentele, in 1988, lui David Clarke, spunand ca obiectele veneau cu o viteza de 6-8000 km/ora, apoi se opreau instantaneu, la mica inaltime, ca dupa aceea sa se roteasca in jurul avioanelor de vanatoare. Inevitabil, spunea Noyes, responsabilii militari si-au pus o serie de intrebari: "S-a intamplat ceva cu radarele de pe sol sau cu cele din avioane? Pilotii si-au pierdut mintile? A fost vorba de niste fantezii? Iar noi trebuia sa investigam. Peste ani, chiar daca nu am avut un numar enorm de astfel de cazuri, au fost suficient de multe pentru a ma convinge, ca si pe altii cu care lucram, ca ceva se petrece, sporadic, in spatiul aerian britanic, ceva ce nu putem explica. Dar nu doream sa facem declaratii publice despre asta. Evitam subiectele pentru care nu aveam explicatii". Guvernul Britanic nu a oferit niciodata o concluzie la cele petrecute. Incidentul Lakenheath a fost singurul din Regatul Unit listat, in 1969, ca "neexplicat" de catre faimosul proiect Condon de la Universitatea Colorado.
DAN D. FARCAS
